AMINTIRI DIN IERNI DE MULT TRECUTE


   Iarna, își așternuse peste tot pământul, mantia ei argintie împodobită cu diamante și cristale strălucitoare. Pârâurile de munte înghețaseră deja, iar mestecenii, fagii și brazii din zona muntoasă a Țării Loviștei, neclintiți parcă, primeau ca pe o binecuvântare omătul pufos de un alb imaculat, ce se așternea în steluțe jucăușe, încet, pe ramuri.
     Natura toată, amorțită, trecea la hibernare. Păsările călătoare plecaseră de multișor, prin țările calde, dar negreșit se vor întoarce iară, primăvara viitoare. Până atunci, doar vrăbiile, coțofenele și ciorile ce croncăneau supărate, pe câte o creangă despuiată de frunze, sau zburând în stol, dedesuptul cerului plumburiu, se mai vedeau pe ici – pe colo.
       În Găujani, începuse sezonul șezătorilor. Fetele de măritiș, se adunau într-o casă, ascunsă de coama largă a pinilor, de sub spinarea dealului „La Spechică”, a bătrânei văduve, vindecătoarea satului, trecută ușor peste 95 de ani, înțeleaptă ca sfânta Duminică și blândă ca o poveste.
       Pe la cinci jumătate, deja se lăsa seara; așa e iarna, se întunecă repede. Mergeam și noi băieții, veniți și de prin alte sate, să furăm câte un sărut, de la vreo codană, ce clipea sfioasă din genele-i arcuite, stâtând pitulată, după celelalte, în colțul sobei de teracotă crăpată, torcând din furcă lâna moale, sau cosându-și zestrea; altele, țeseau cu rândul la războiul din lemn de stejar, parcă mai bătrân ca zilele, dar încă țeapăn, moștenit de la bunicii bunicilor. Veselia generală era garantată la astfel de adunări populare, ce, împreună cu țuica fiartă și vinul fiert, dezlega inima și sufletul omului, și ne apucam care pe spus poezii sau doinit, care pe narat povești grozave, ce ne îngheța șira spinării, sau pline de învățăminte ancestrale.
         Așa era omul pe atunci: simplu, bun și blând, veșnic pus pe glume, fluierând în colțul gurii, chiar dacă viața era destul de grea, și este și acum pe plaiurile mioritice și pline de misticism a Țării Loviștei, umblând aproape zilnic pe munții suri, cu oile la păscut sau îngrijind bruma de agricultură, de pe dealuri.  Dar „să ne reântoarcem la oile noastre” și să reluăm firul poveștii, ca să nu o dăm ca babele, dintr-una într-alta, ce pleacă cu găleata să aducă apă de la puț, însă uită să mai vină, stând la povești cu suratele, de se arde și mămăliga pe sobă.  
        Nu de puține ori se lăsa cu „scărmăneală” între noi, băieții, din cauza acelei codane, asemănându-ne cu cocoșii înfoiați în pene,, arțăgoși, puși pe harță și bătaie, ori de câte ori vreun pretendent țanțoș și plin de îngânfare, înainta cu îndrăzneală, spre colțul cu pricina.
Ca să ajung la șezătoarea din Găujani, satul unde m-am născut și mi-am lăsat o parte din mine, trebuia să străbat cale de 8 km. fără frică, prin zăpada așternută bogat peste văile munților, pe un frig de crăpau și pietrile, da* aveam sticla cu „încălzitor” la subsuoară, din prună curată „întors” de două ori, din care „trăgeam câte o dușcă” fără să o iau însă pe calea lui Gargantua, ci doar să nu-mi înghețe oasele.
        Urlau lupii.. îi vedeam trecând în haită, la vreo 30 de metri de mine. Se opreau, urlau, și-și vedeau de drum; urlam și eu cu ei ..  
        Viața continuă și acum la fel de neschimbată pe meleagurile Țării Loviștei, unde, parcă Moș Timpul s-a îndrăgosti de acest loc de basm, păstrând totul nealterat de trecerea sa: ființe și locuri. Mirific Plai Loviștean, loc ancestral învăluit în legendă, leagăn de poveste ce ne-ai încântat viețile cu frumusețile tale ireale, binecuvântat să fii de Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute.  
Astfel de amintiri efemere, precum și altele asemenea pline de nostalgie, cu dulceața și câteodată cu amărâciunea lor, sunt baza a ceea ce suntem cu toții astăzi, căci fără de trecut nu poate exista prezent, iar de viitor.. nici vorbă.
Așa am fost eu pe atunci, cu bune și cu rele, ca oricare altul; nici mai deștept și nici mai breaz ca toți ceilalți, ci doar unul din mulțimea acelora care s-au născut și au crescut în Țara Loviștei.  
Autor, Aron Șandru

Misteriile Agathyrsilor dionisiaci și ale Hiperboreenilor Albioi (Blajini) zamolxieni


Avem puține informații despre agathyrsi, cât și despre hiperboreeni, datorită conjuncturilor nefaste, ce au apărut de-a lungul timpului. Mă voi strădui, totuși, în această lucrare, să fac puțină lumină cu ajutorul referințelor d-lor lor N. Densușianu, V. Pârvan și C.tin Daniel, precum și spicuiri din lucrările celor mai renumiți cronicari și istorici antici: Herodot, Platon,Thales din Milet, Diodor din Sicilia, Iordanes, Pitagora și mulți alții, care, deși lurările lor de multe ori se resping, datorită inegalității datelor cronologice, și totodată ale întâmplărilor petrecute în diferite perioade de timp, putem trage totuși o concluzie adecvată, urmărind firul din mijloc al tuturor evenimentelor istorice, pentru a descoperi purul adevăr, despre colonizatorii Eurasiei și al Africi, geto-daci, cu neamurile lor.

În spațiul intra și extracarpatic, au existat încă din cele mai vechi timpuri, două curente religioase, sau două misterii divinatorii: curentul dionoisiac, și curentul zamolxian, ce au existat în același timp, pe teritoriul intra și extracarpatic.

Curentul dionisiac, era răspândit în Transilvania și Moldova de astăzi, avându-i adepți pe <agathyrsos>, cei care aveau toiagul împodobit cu iederă și viță de vie.
Societatea agathyrsilor, era, un <tot la comun>, ogoarele, le aveau neâmpărțite, averea era un bun al tuturor, inclusiv femeile, care de cele mai multe ori, ele își alegeau bărbații.
Atât femeile, cât și bărbații agathyrsi, se îmbrăcau în haine luxoase, se tatuau în albastru și roșu și erau împodobiți cu aur și argint și pietre scumpe. Erau veșnic puși pe petreceri și ospețe bacanale, făceau orgii împreună cu preotesele lui Dionisos, și ale Dianei, prin lunci și păduri, atunci când marginile regatului agatyrs, nu era călcat de hoarde cotropitoare.

Imaginile zeului Dionisos și a zeiței Diana:

Imagini pentru imagine agatârşii cu toiagImagini pentru zeita Diana imagini

Zeul Dionisos și preotesele bacante:

Imagini pentru imagini zeul dionysos

Pe niște vase descoperite în Moldova și datate cu C(6).14, ce atestă cca. 2600 de ani vechime, erau desenate femei ce aveau tatuate pe mâini, frunze de iederă și viță de vie, ceea ce ne duce cu gândul la Bacanale, preotesele dionisiace. Tinerii agaryrsi, începând de la 18 ani, erau educați totalmente de către stat, și primeau o solidă cultură militară și culturală. Totodată, agatyrsii, dețineau o forță militară de temut, în fața cărora chiar și puternicii sciți au bătut în retragere. Spargapeithes, regele agathyrsilor (Herodot. IV. 78), a nimicit armata sciților, tăindu-le pofta acelor sălbatici, ce se hrăneau din tigve omenești, și se dădeau la ospețe canibalice (Platon..), sacrificând pe cei prinși în diverse bătălii. Numai după dispariția statului agatyrs, putem observa o năvălire a triburilor scitice, în Sciția Minor (Dobrogea actuală și Dunărea de Jos).

Vas și fresce antice, cu ospețele dionisiace:

Imagini pentru vase antice grecestiImagini pentru vase antice grecesti cu femeiImagini pentru vase antice grecesti cu femei

Imagini pentru imagini zeul dionysos

Agatârșii, -fon. ro.- (agatyrsos), după etnonimul lor, cuvântul are două terminații grecești sau mai bine zis etnonimul agathyrsos este format din două cuvinte grecești și anume: aga= purtător; thyrsos= toiag, adică purtărorii de toiege, care au fost prin misteriile lor, adoratorii cultului lui Dionisos, zeu get, împrumutat de greci și de romani, precum și a Dianei, zeiță getică, împrumutată și ea de greci și romani. Valerius Flaccus, un cronicar antic roman de origine getică, îi numește pe agatyrsi <thyrsagetae>, adică geții cu thyrs (toiag).

Sculptură (stânga) și imagine (dreapta) înfâțișând Agathyrsi:

Imagini pentru imagini zeul dionysosImagini pentru imagine agatârşii cu toiag

După Platon, statul agathyrsilor, ce se regăsea în ținuturile Transilvaniei și al Moldovei de astăzi, ar fi existat, după cum atestă izvoarele istorice, de la începutul sec al VI-lea, î.e.n. și ar fi dăinuit până la sfârșitul sec. al IV-lea, î.e.n. iar asemănarea dintre agarții subpământeni, la care numeroși misteriiologi fac referire, poate să fie o pură speculație, sau, de ce nu, un adevăr ce cu siguranță îl vom descoperi în curând.

 

 

Imagini pentru dacia in timpul lui burebista

Harta Geto- Daciei, cu teritoriile locuite de agatyrsii dionisiaci și hiperboreeni albioi (blajini) zamolxieni.

 

În partea cealaltă, începând din mijlocul arcului intracarpatic, până la Dunărea de Jos, era răspândit curentul zamolxian, al geților hiperboreeni- albioii sau blajinii zamolxieni. Aceștia, trăiau în cumpătare, și se îngrijeau de spirit și de nemurirea sufletului, având o viață ascetică și în deplină pace cu ei înșiși, precum și cu vecinii frați din neamul get – agathyrsii.

Acești geți hiperboreeni, albioii sau blajinii zamolxieni, au fost -se spune în izvoarele antice -semi divini, buni la inimă, cuminți și binefăcători, ce au luat parte chiar la facerea lumii.

Imagini pentru hiperboreeni imaginiImagini pentru imagini inteleptii geti
Căsătoriile la blajini, se realizau conform legilor, iar femeile și bărbații se întâlneau o dată pe an, pentru a procrea. Când se năștea un băiat, acesta era dat după ce era înțărcat, bărbaților, iar dacă pruncul era o fetiță, aceasta rămânea cu mama ei. Aceștia se pare că au dăinuit mai mult ca agatyrsii, cu cca. 800 de ani, până ce credința lor, cea zamolxiană, a dispărut ca artă divinatorie, din viața publică a locuitorilor din spațiul intracarpatic și al Dunării de Jos.

Imagini pentru inteleptii geto-daci imaginiImagini pentru inteleptii geto-daci imagini
Aici a greșit părintele istoriei (?), Herodot, când îi amestecă pe agathyrsi cu zamolxieni,  neamuri getice și vorbitori de aceiași limbă, dar care aveau societăți totalmente diferite, din punct de vedere laic sau religios, spunând că „Geții sunt un popor sărac și  trăiesc doar cu miere de albine și lapte, fără să se atingă de carne, nu au podoabe (bijuterii), nici pentru ei și nici pentru femeile lor…”, ceea ce este doar parțial adevărat, și ar fi trebuit să se refere strict la zamolxieni, care nu lucrau pâmântul și nu vânau, nu lucrau în mine, chiar și mâncarea o primeau de la soțiile lor, ce le lăsau bucatele în locuri stabilite, unde blajinii albioi zamolxieni, le luau după căderea serii. Agathyrsi, în schimb, se ospătau din belșug cu carne și alte produse, făcând ospețe și orgii, ori de câte ori doreau .

Să revenim din nou, însă, la zamolxieni; mai târziu, însuși Deceneu, ar fi adus un aport important în misteriile zamolxiene, după cum spunea Platon și chiar Pitagora get și el, dar trăitor pe tărâmurile Eladei și contemporan cu Zamolxe.

Imagini pentru imagini, zamolxe

Imagine apocrifă cu Zamolxe, zeul geto-dacilor.

Deceneu, Mare Preot și Mare Inițiat, a umblat prin Egipt unde l-a întâlnit pe Marele Inițiat Zoroastru, și prin Palestina, unde l-a întâlnit pe proroocul Zaharia, la fel ca și Marele Zeu Zamolxe, predecesorul său.

Imagini pentru imagini cu deceneu

Imagine apocrifă cu Marele Preot și Inițiat Deceneu.

Acest Mare Preot, Deceneu, le-ar fi spus fraților săi geți, trăitori în partea de centru înspre Dunărea de jos, așa cum am specificat mai sus, să-și ardă vitțele de vie, căci spunea el: „… este un mijloc de nebunie și întunecare a minții”, iar geții, așa au și făcut. Totodată, Deceneu, i-a învățat pe zamolxieni, deslușirea simplă a matematicii și a fizicii, tainele universului, precum și ale vieții și morții. Ne vom opri puțin aici, pentru a arăta, ce însemna în viziunea zamolxienilor <Taina Vieții și a Morții>.
Blajinii/Albioii zamolxieni, considerau că viața este interligată de moarte, ce, aceasta nu este decât un prag ce se trece spre viața eternă. Acest fapt le-a fost descoperit lor, de însuși Zamolxe Getul, întors din Egipt, după ce a primit Steaua Veșniciei și trecut în rândul zeilor, de Păzitorul Vieții și al Morții ce își avea sălașul în piramida cea mare, construită de Ke-Ops, faraonul get.
Zamolxe Getul, a înființat prima școală zamolxiană, avându-l ca ajutor pe discipolul său, Likanos- cel ce grăia cu lupii. Punând deci bazele Scolii Zamolxiene, în regatul ce cuprindea interiorul arcului carpatic și până la Dunăre, stăpânit de Oroles, Zamolxe, s-a retras în interiorul Muntelui sfânt Ko-Ga-Ion, mai precis în peștera ce astăzi poartă

Imagini pentru pestera polovragi imagini

Peștera Polovraci.

numele de <Polovraci>, lăsându-l pe Likanos să se ocupe de Școala Zamolxiană. A stat în peșteră 3 ani, într-un întuneric absolut, în deplină claustrare și deprivare senzorială, ieșind o dată la 9 zile, fără ca să recurgă la substanțre halucinogene, amestecate cu vin, așa cum făceau agathyrsii, atunci când doreau să-i vadă pe zeii lor, Dionisos și Diana.
Prin acest mod de deprivare senzorială și claustrare absolută, Zamolxe, le-a arătat calea spre nemurire geților zamolxieni. Deschiderea glandei pineale și al celui de al treilea ochi, devenind clarauditivi și clarvăzători, deținând toate puterile ce azi le numim paranormale, putând să se transforme în animate (să ne aducem aminte de Legiunea Lupilor..), sau metamorfii (ființe ce se pot transforma, și pot lua orice fel de înfățișare),  chiar reușind să iasă din corp și să călătorească printre stele sau în alte orizonturi paralele (dedublare), le-a adus geților hiperboreeni albioi/blajinilor zamolxieni, statutul de nemuritori.
Aici, se termină scurta istorie despre Marii Străbuni, înaintașii noștri, fie că a fost vorba de agathyrsi, sau albioi/blajini, atât de diferiți prin felul de a fii, dar frați de neam, din stirpe unică străbună.
Vinovați de disparițiile cultelor religioase, al acestor fabuloase credințe divinatorii, se fac irviții iudei, cei care au preluat din aceste credințe și au creat așa-zisul <creștinism>, ce nu este altceva, decât vechile forme, legi, orânduiri sociale și misterii divinatorii, al celor mai mari curente religioase din protoistoria Marilor Străbuni, geto-dacii agathyrsi, sau zamolxieni.

Imaginile au fost preluate  de pe  internet; mulțumesc autorilor!

Articol, de Aron Șandru.

FIUL PĂMÂNTULUI


CONTINUARE:  III

Totuși rămâneam treaz, cu încăpățânarea vârstei mele fragede, până pe la ora unsprezece noaptea, să urmăresc avionul, ce trecea regulat, sus de tot, dar nu așa de mult încât să nu-l pot vedea, ce venea de aiurea și ateriza cine știe pe unde…

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor…:  și repetam până adormeam:

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor…

Până la urmă m-a luat… ma luat și m-a dus, departe de tot, până la capătul pământului… nu m-ar mai fi luat…
Eram, ca toți copii, tare neastâmpărat și zburdalnic din fire, cu viața lipsită de griji și de frământările zilnice ale oamenilor mari. Aceste probleme erau doar pentru ei, nu imi băteam eu capul cu așa ceva. Singura mea problemă la acea vreme era să mă joc, și să fac cât mai multe trăznăi, de se speriase bieții mei părinți, câte putea să-mi debiteze mintea.

Și le făceam Doamne… le făceam cu vârf și îndesat!

Mă urcam în vârful unui brad cu țolul (pătura de aba scurtă, aruncată pe umeri, ce proteja ciobanii de ploaie), și luam „perele de brad” roșii așa…, le băgam în sân, câte încăpeau, cu crenguțe cu tot, ca să le agăț în pridvorul din fața stânii, sau în camera brânzei, chiar deasupra pe burdufii de brânză, din piele de capră sau de oaie, ca aceasta să miroase frumos, apoi întindeam mâinile în fată ca niste aripi după ce prindeam, și țolul si imi dadeam drumul, la vale. Păi, era mână ruptă, capul spart si alte cele!

Sus, din vârful piscului mai înalt,  acolo unde îmi plăcea mie cel mai mult să mă duc, căci bătea un vânt călduț venind dinspre râpa muntelui, tot cu țolul îmi dadeam drumul la vale, prin jnepeni!

-Neneee…, măăă nene Soorineee, mămicooo, tăticuleee…; îi strigam pe toți, sau de cine îmi aduceam aminte în acele clipe, să mă vadă, cum mă zdrelesc (a câta oară…!), pe nas, la coate și pe genunchi… nici nu mai știu pe unde!

-Traian Vuiaaaa, Aureeeel Vlaicuuuu…, zboarăăă măăă…, zboarăăă,  zbieram eu cât mă țineau bojogi !

„Zburam”  eu, zburam câțiva metri pe râpă la vale, încolăcit cu totul în țol și încurcat printre crengile jnepenilor, speriind  câinii ciobănești, care lătrau ca la urs, neștiind din ce pricină, blândele oi ce pășteau liniștit, iarba duce și zemoasă a muntelui, o rupeau la fugă care pe unde apucau; pe coastă sau în dosul muntelui.
Da,  așa am trăit în inima muntelui, pe coasta lui și la răcoarea, mestecenilor, a fagilor si a brazilor!
Seara, când ploua câteoadată, de parcă se rupea baierele cerului, adăpostit în stâna ciobănească, sătul de zbenguială prin golurile alpine, moţăiam la focul blând, ascultând poveştile și legendele ciobanilor, de fiecare dată altele.

Pădurea „șuiera” tare, atunci când vântul ce prevestea a furtună, se arunca  cu sălbăticie asupra crengilor, iar fulgerul ce trăznea la întâmplare un brad, îl despica de sus până jos cu o dâră de foc, eu mă puneam pe câte un plâns zdravăn…
Murea un frate din codru, murea un brad cu tâmpla ninsă.
Acum …, acum când văd cum este ucis codrul, de cei care ar trebui să-l apere, transformați la propriu în cozi de topor autohtone, parcă cu fiecare copac doborât se scurge câte o picatură de viață din trupul nostru.

Luați aminte fratilor- voi românilor, căci codrul geme tare, geme și plânge cu lacrimi de sânge, de pe urma securii călăului halogen, venit de la dracu-n praznic.
Pădurea nu este a ta române nici a acelora, care o ucid la întâmplare și după bunul plac, căutând lucruri care sunt mai presus de inteligenta lor mediocră și care n-or să găsească niciodată, chiar și cu ajutorul cozilor de topor autohtone, pentru că odată ce trădarea se înfiripă in sufletul acelora, ADN-ul geto-dac lasă să mai existe, devenind doar specimene de zombii ambulanți în slujba colonilor.
Românule, pădurea este a generațiilor viitoare de români, pe care tu ai obligația de a o păstra, ca pe un legământ sacru!
Munții, și codri pe care-i poartă în spinare, sunt frați cu  noi românii, dar lasă să mai fie frați, și nu  ne mai poate apăra de nici o urgie, atunci, când  ne transformăm singuri în coadă de topor, pentru un pumn de bănuți, și ne tăiem singuri, craca de sub picioare!!!

Mă iartă, cititorule!                                                                                                                       Am fost nevoit să fac acest ocol, întrerupând puțin șirul povestirii, căci aceste chestiuni, ne privesc pe toți românii, laolaltă. Poate, pe parcurs mă voi mai depărta puțin de la subiect, dar fără a pierde narațiunea, pentru a duce la bun sfârșit această carte.

Acum trăiesc doar din acele amintiri frumoase și parcă ireale ale copilăriei mele pline de farmec, de parcă totul s-ar fi întâmplat în altă viață și e puțin cam târziu pentru remușcări, sau să o iau de la capăt acolo de unde am lăsat totul… unde mi-am lăsat sufletul și mintea, în țara mea, în munții mei, și în locurile pe care nu am știut să le prețuiesc la timp, PENTRU CĂ NIMIC NU E CA LA TINE ACASĂ, NIMIC NU E CA LA TINE ÎN ȚARĂ.

Toate aceste lucruri, le-am lăsat pentru niște vise deșarte, devenind slugă la dârloagă pe la porți străine mie, străine de neamul meu român,  și de oameni ce l-au uitat pe Dumnezeu. Poate timpurile acestea de răscruce se vor schimba, și această țară minunată, va intra pe făgașul normal al țărilor civilizate, în care patrimoniul natural și cultural este ocrotit prin legi puternice, legi care să apere natura, ce ne adăpostește la sânul ei ca o mamă.

Așa era viața mea, pe atunci, cu simplitatea și arhaismul acelei epoci a copilăriei mele, când parcă totul era la locul lui, fără teama zilei de mâine, fără incertitudinea pe care astăzi o întâlnești, la tot pasul.                                                                                                                             Toate aceste lucruri, au rămas o amintire vie în inima mea.                                                              Eu… am fost și Nică al lui Ștefan al Petrei, am fost și Darie, al lui Toader și al Ilincăi, dar fără botniță la gură. Poate, dacă nu plecam prin străinătățurile amare, nu aș fi devenit ceea ce sunt astăzi: un iubitor de patrie  și de neam, până la ultima celulă, ultimul atom al ființei mele.                                                                                                                                                                    Poate că așa ești și tu, cititorule, dar cu siguranță pot să afirm că așa suntem cu toții, cei care ne-am născut și am crescut în satele de munte, căci viața frumoasă pe culmile munților, dar foarte grea ca trai, ne-a făcut să prețuim țara și poporul din care facem parte, mai mult decât pe noi înșine.

 

Multe din aceste povești și din legende, le mai țin minte și astăzi, altele le-am uitat, sau sunt ascunse acolo în străfunduile minții, așteptând clipa să le scot din nou la iveală, și cred că, acum, e cel mai nimerit să scotocesc prin ea și să ți le împărtășesc și ție, dragă cititorule.

Prima legendă, ce mi se pare cea mai nimerită, pentru a o readuce la iveală este legenda Fetei lui Duroi, ce o găsim și în cartea Loviște Mirific Plai, scrisă de Inspectoratul școlar Râmnicul Vâlcea; parcă de acest inspectorat este scrisă, sper să nu greșesc.                                    Eu, am să v-o redau așa cum mi-o aduc aminte:

                              Legenda Fetei lui Duroi

 Se povestește din bătrâni, cum, în timpurile de demult, când, regele Decebal, după ce a pierdut războiul cu romanii, în anul 106 e.n, conduși de împăratul Traian, a ascuns o parte din comorile Daciei,ca să nu cadă în mâinile năvălitorilor, sub albia râului Boișoara și prin dealurile pline de stânci, ale satului Găujani.                                                                                                                                           O fată a lui Duroi, să tot fi avut vreo 13-14 ani, a văzut o răsuflătoare (țeavă), de aramă, de 2 coți, ce ieșea deasupra unei stânci mari, care străjuia pășunea unde obișnuia să meargă cu vacile. Pentru a vedea mai bine ce este acolo, s-a apropiat câțiva pași, când, a observat la baza stâncii o gaură ce era ascunsă de câțiva mesteceni tineri, și de vegetația abundentă, astupată aproape în întregime cu pământ și bolovani.                                                                                                                           Uitând de țeavă, fata, a mers spre acea gaură, fâcându-și loc printre mesteceni, apoi, s-a muncit să rupă iarba și să arunce pietrele și pământul din gura acelei găuri, până a putut să se strecore pe burtă, în interior.                                                                                                                                                             Era o peșteră!                                                                                                                                                                  S-a târât de-a bușilea, pe coate și genunchi, până ce a văzut că peștera se lărgește din ce în ce mai mult. Când a putut să se ridice, fata, a mers câțiva pași în interiorul peșterii, coborând câteva trepte, după care se făcea o cotitură destul de largă, înspre stânga. Acolo, a văzut o încăpere foarte largă, luminată ca ziua de făclii, ce, aveau la bază un fel de furtunașe de aramă, care  erau introduse în butoaie uriașe de aramă, ce se pritoceau dintr-unul într-altul.                                                                           Fata, a mai văzut grămezi de bani din aur, pietre prețioase și bijuterii de tot felul, coroane regești din aur, săbii cu totul și cu totul din aur, îar în mijlocul încăperii a văzut o fată din aur, ce țesea velinci, țoluri și ștergare din aur, la un război din aur. Apropiindu-se de o grămadă de bani de aur, fata, a luat câțiva în poala șorțului, apoi a dat să se întoarcă și să iasă afară. Când s-a întors, a călcat din greșeală pe o clapetă, ce se găsea la baza primei scări. Atunci, ca din nimic, un balaur fioros cu totul și cu totul din aramă, s-a repezit asupra ei, aruncând foc pe gură. Fata, s-a speriat așa de tare, încât a scăpat toți banii de aur din poală, și a fugit  să iasă din peșteră, cât mai iute cu putință. Ieșind, s-a dus într-o fugă la casa părinților, uitând de vacile ce pășteau puțin mai încolo de peșteră, uitând de toate.                                                                                                                                                După ce a ajuns acasă, părinții văzând-o așa speriată, cu șorțul și hainele rupte, au întrebat-o:

-Ce ai fato, ce ți s-a întâmplat, ce, ai văzut vreo lighioană, sau ce?

Biata de ea! Oricât s-ar fi chinuit să le răspundă părinților, nu putea; își pierdu-se graiul.                     Apoi, a dat să se descalțe, de papucii de gumă și într-unul din ei, a găsit patru bani din aur. Prin semne, cum s-a priceput ea mai bine, le-a dat de înțeles părinților, ce s-a petrecut acolo în peșteră. A mai trăit apoi o lună de zile și a murit, probabil de spaimă, sau de blestemele cumplite ce Decebal, le-a aruncat peste comori.                                                                                                                             Cine știe cum a fost atunci!?

.Povestea continuă …………………………………………………………………………………..

Aron Șandru/ Accept colaborarea cu editurile din țară, în vederea editării și  tipăririi acestei cărți.

Telef. 00351 925 333 711/  e-mail: aronsandru@yahoo.com /  Facebook, la pagina Șandru Aron (Deceneu).

 

FIUL PĂMÂNTULUI


Aron Șandru/ Accept colaborarea cu editurile din țară, în vederea editării și  tipăririi acestei cărți.

Telef. 00351 925 333 711/  e-mail: aronsandru@yahoo.com /  Facebook, la pagina Șandru Aron (Deceneu).

FIUL PĂMÂNTULUI

Prefață.

Dragă cititorule! Aceasta este povestea mea și a milioanelor de români, dezrădăcinați de glia străbună, plecați cu traista-n băț, slugi la porți străine, departe de tot ce ne este drag, departe de obcina natală și de familia ce am lăsat-o plângând la poartă, pentru un trai mai bun și pentru niște vise, ce de multe ori, s-au dovedit a fi, mai mult decât deșarte.

Pe parcursul acestei cărți, vei întâlni situații și întâmplări, de care și tu probabil ai avut parte, totodată străduindu-mă să reproduc cât mai fidel, tot ce am trăit, cu bune și cu rele. Nu îi voi lăsa deoparte nici pe frații noștri din țară, căci UNUL suntem cu toții, atât cei plecați, cât și cei rămași să se lupte și ei cu viața de fiecare dată mai grea, mai anostă și fără de substrat, în care ne adâncim parcă de fiecare dată și mai mult, dar, speranța într-o viață mai bună, într-o continuitate a neamului nostru român, pe meleagurile moștenite din străbuni, ne face să luptăm pe mai departe, iar noi cei plecați în străinătățurile amare, ne vom întoarce pentru totdeauna în România, patria noastră și a neamului nostru de români, pentru că NIMIC NU ESTE MAI BUN ȘI MAI SFÂNT CA LA NOI ÎN ȚARĂ,  binecuvântată de Dumnezeu cel Adevărat și Veșnic Viu, unde în marea sa bunătate și iubire față de neamul nostru străvechi, născut de la facerea lumii, a îngrămădit din toate câte puțin și încă mai mult pe deasupra, să ne ajungă cu prisosință, dar, noi, în ignoranța și în delăsarea noastră proverbială, am pierdut-o, lăsând-o pe alte mâini, la alte neamuri, născute din colb de copite, fără să ne gândim măcar o clipă, că mâine copii noștri ne vor întreba: – Mamă, tată, am citit într-o carte veche de istorie, ce am găsit-o în casa bunicilor, că România, ne-a aparținut nouă românilor, a fost a noastră…  –Ce le vom spune atunci? Sau vom arunca mâța moartă în curtea vecinului, spunând cu nonșalanță amestecată cu ipocrizie: -Ei, românii ăștia, nu sânt buni de nimic, nu au luat atitudine atunci când trebuia și gata!… au pierdut țara… de parcă noi nu suntem români, și nu avem partea noastră de vină, pentru tot ce se întâmplă  cu țara.

Nu am să dezbat pe larg aceste probleme, nu acesta este scopul acestei cărți, cum, nu voi lăsa nici tristețea să cuprindă paginile ei; nu asta este dorința mea, ci mai degrabă voi scrie întâmplările reale, ce s-au petrecut întocmai.

Totodată, din respect, față de cei cu care viața m-a intersectat până la această dată, nu voi folosi numele reale, atribuindu-le nume fictive.

Nu știu ce va ieși din această carte, nu știu cum va fi înțeleasă de tine, dragă cititorule.. la fel de bine nu știu cum va fi primită de criticii literari și de „monștrii sacrii” ai literaturii române; este prima mea carte. Poți fi dur și critic cu mine, dar fi drept și cinstit, căci te voi prețui și mai mult. Dragostea de neam și de glia străbună, laolaltă cu ADEVĂRUL, CINSTEA ȘI DREPTATEA, sunt calități,cu care Creatorul m-a înzestrat, de la conceperea mea, ca FIU AL PĂMÂNTULUI și tocmai de aceea pe parcursul acestei cărți, nu vei găsi fabulații și ficțiuni, ci doar întâmplări reale, petrecute de mine, și de cei pe care viața mi ia scos în cale.

PARTEA I

COPILĂRIE ȘI ADOLESCENȚĂ

Capitolul I

 

Înainte de toate, să cunoaștem puțin, cu  cu toții, istoria încărcată  de puritate  și simplitate ancestrală  a regiunii intracarpatice a Țării Loviștei, din nordul județului Vâlcea, tărâm plin de legende și misticism, plină de frumuseți ireale, înconjurată de masivele Parâng și Făgăraș ce o îmbrățișează protector, străbătută fiind de râurile Olt și Lotru, și de numeroasele râulețe ce izvorăsc din munți, reci ca gheața și dulci ca mierea, ce șerpuiesc domol peste câmpuri, dealuri, și  prin satele din regiune.

Această Țară a Loviștei, atestată documentar în anul 1233, este leagănul oamenilor străvechi, al Marilor Străbuni,  născuți odată cu pământul, culminând cu  străvechiul neam al burilor, din care a făcut parte  și străluminatul împărat Burebista, întâiul unificator al neamurilor geto-dacice.

În cartea Loviște Mirific Plai, aurorul (Inspectoratul școlar Rm. Vâlcea), scrie, amintind o legendă din străbuni, cum, regele Decebal, atunci când s-a retras după  ultima bătălie cu romanii, conduși de împăratul Traian (106 e.n), ar fi ascuns o parte din comori, sub albia pârâului Boișoara și în grotele ce au fost astupate cu stânci, ale satului Găujani, protejate de legăminte și blesteme cumplite, împotriva celor care s-ar fi încumetat să le fure.

Tot aici s-au ridicat și cnezatele lui Seneslau și Tihomir, tatăl lui Basarab Întemeietorul și ctitorul Țării Românești, cel care la înfrânt  decisiv la Posada în apropiere de Perișani,  pe Carol Robert d*Anjou, regele Ungariei pecetluind ființa Munteniei și implicit libertatea Țării Loviștei.

Satele, cu  majoritatea caselor răsfirate pe tot cuprinsul depresiunii; una aici, alta dincolo, lângă pârâu sau pe deal, prezintă o imagine bucolică, de o frumusețe divină și simplitate ancestrală, ce parcă au rămas neschimbate, așa cum au fost  de la facerea lor, din moși-strămoși.

Intrând în Găujani, loc  încărcat de istorie și prozelitism ce respectă și acum  credința moștenită din străbuni, încă de pe când urci pe Panta lui Duroi, înspre sat, simți, cum, parcă ai deveni cu totul și cu totul alt om. Privirile tale nu se mai satură de frumusețile ce le întâlnești la tot pasul, datorită reliefului destul de variat și complex ca depresiune  intramontană; stânci, unde se vedeau altădată răsuflătorile de aramă, din peșterile pline de comori, ascunse acum de vegetația abundentă și de bolovanii ce s-au prăvălit, astupându-le intrările, iar Valea Găujanilor, râulețul de munte, desfată privirile oricui, ce s-ar apropia de el, plin fiind de păstrăvi și molani.  Până și scuregerea vremii- a timpului, cu zilele și nopțile sale, se  deapănă parcă mult mai domol, în ghemul  etern al veșniciei,  ba, chiar poți spune că timpul s-a oprit în loc, lăsând oamenii și toate viețuitoarele să se bucure în tihnă, de traiul zilnic, în pace și prietenie cu cei din jur.

Acesta este meleagul, pe care Creatorul, în marea Sa bunătate, mi-a dat drumul să vin pe lume, în satul Găujani, al Țării Loviștei, în primavara anului 1970, născut în luna florilor, atunci când natura se dezmorțește după o iarnă cruntă, și se trezește din nou la viață, într-o explozie de culori feerice, iar florile de tot felul, de pe câmpurile și dealurile satului, îl îmbracă cu o mantie strălucitoare, ce răspândește în aer  miresme sublime și amețitoare, iar păsările se trezesc și ele ciripind vesele,  sau certându-se zgomotos cu suratele pentru un fir de pai, ce una la smuls din iarbă mai repede decât cealaltă, ca să-și construiască cuibul.

Și totuși, în acea primăvară a nașterii mele, nu prea a fost să fie așa de plăcut și de bine, sau n-a fost deloc bine, aș putea spune, căci în ziua venirii mele pe lume, s-a pornit o ploaie, încă de când  ziua se îngâna cu noaptea, de  parcă toți norii  de pe cer, i-ar fi  adunat sfântul Ilie, rupându-i deasupra munților, din jur-împrejurul satului, dezlănțuind urgia, supărat că nu a prins destui draci, să-i lege și să-i bată zdravăn cu biciu de foc, pedepsindu-i pentru răutatea lor.

Așa mi-a povestit odată, maica-mea, cum,  înainte să o apuce durerile crunte ale facerii, s-a pornit puhoiul venind din munți, ce și-a găsit vad pe Valea Găujanilor, aducând brazi întregi, cu rădăcini cu tot, bolovani și stânci uriașe, de parcă era sfârșitul lumii. Cum, pe atunci se năștea mai mult acasă, căci să ajungi până la spital nici vorbă, iar dispensarul era tocmai în Boișoara, cale de 3-4 km, și cum nici moașa satului, lelea Vetuța, nu putea fi chemată, din cauza viiturii ce se pornise, singura soluție, a fost  să o aducă mama Maria (așa îi ziceam noi, bunicii), pe tanti Ileana lui Roman, vecina noastră, la noi acasă, să o ajute pe mămica, să mă nască odat*, că nu mai putea să  mă țîie în burtă săraca.                   Îmi venise sorocul și gata! nu mai vroiam să stau nici în ruptul capului, în umezeala și în întunericul acela, neastâmpărat, parcă doream  să văd cât mai repede  lumea și pământul – sublima și neasemuita creație, a Celui ce Le vede și Le face pe toate, Creatorul tuturor celor văzute și nevăzute.

Cum a și ajuns, tanti Ileana lui Roman, a luat un ciubăr  mare de lemn aproape pe jumătate plin cu apă fierbinte, și a pus-o pe mama cu „șezutul”, deasupra ciubărului, astupând totul cu un ștergar mare de cânepă ca să nu iasă aburii, facilitând astfel nașterea mea, și așa destul de problematică, căci nici loc prea mare nu era unde să  mă nască, pentru că ploaia a prins-o pe maica-mea în Hodăiță, și nici nu a mai putut merge sus, în casa cea mare, unde le avea pe toate orânduite, și la locul lor.

Hodăița aceea era o căsuță din lemn, alcătuită dintr-o singură cameră,  cu pridvor, acoperiș piramidal din șiță de brad  și podul căsii, unde taică-meu își ținea cojoacele, pieile de porc și de vițel  ca să-și facă opinci, precum și nelipsitele bâte din lemn de corn, trecute de trei ori prin foc, ca să le întărească. Acum, Hodăița nu mai este,  căci a luat-o pârâul, ce trece pe lângă casă și se varsă în Valea Găujanilor, când a venit umflat într-o primăvară, de zăpada ce se se topea sus pe munte.

După aproape o jumătate de oră,  de chinuri cumplite, ce biata maica-mea le îndura cu stoicism, iacătă-mă-s și eu; mic și sfrijit, un boț de humă, cum bine spunea inegalabilul povestitor român, Ion Creangă,  răcnind ca din gură de șarpe, gata să-mi rup baierele plămânilor, venit  să trăiesc pe această lume cu bunele și cu relele ei, până când mă voi reântoarce acolo de unde am venit.

Eu sunt ultimul dintre cei trei frați mai mari. Suntem perechi; două fete: Cornelia și  Melania, și doi băieți: Achim, și eu prâslea,  Aronică. Fetele, s-au născut primele iar noi băieții, după ele.                                                                                                                                           Ne-am născut, am crescut și am copilărit cu toții: surorile mele, fratele meu și eu, până la vremea adolescenței, în leagănul ancestral al ciobanilor, din sânul cărora cu cinste facem parte; o  geneaologie ce se pierde în negura  timpurilor de mult uitate, de pe vremea străbunilor noștri geto-daci,  ce-și aveau turmele la păscut, pe culmile munților Parâng și Făgăraș, din Carpații de Curbură. Majoritatea celor ce s-au  născut în satele din zona Loviștei, au îmbrățișat, frumoasa dar greaua îndeletnicire a ciobănitului, moștenită dealtfel din tată-n fiu, căci era singura viabilă pe cele meleaguri, în afară de cei care mergeau la Sibiu sau la Vâlcea, să se angajeze la Căile Ferate Române.  Aș putea spune că eram cu toții, încă din timpurile de demult, o comunitate bine formată, unită, ce ne ajutam reciproc, ori de câte ori aveam nevoie de un lucru sau de altul, făcând și  zile de clacă,  după trebuințele  și necesitătățile fiecăruia.

Cam pe la vârsta de un an, în jurul datei de 15 mai, atunci când se urcau oile la munte și rămâneau acolo la păscut, până pe 1-8 septembrie, tatăl meu m-a pus  pe iapa Doina, într-o disagă, iar în partea cealaltă, a pus un mieluț, ce a fost fătat mai târziu. Cum însă mieluțul era mai greu ca mine, în partea mea de disagă, tatăl meu, a mai pus un drob de sare, ca să se echilibreze disagii.

Din când în când, părinții mei, verificau să vadă dacă este totul bine cu mine, iar maica-mea, îi spunea lui tata:

-Mă, Achime… oprește o țâră oile ca să-i dau țâță, lu* Aronică că i-o fi foame iară, sărăcuțu*. Apoi tata, striga la vătaful Vasile din fruntea oilor:

-Vasâle, măă…, auz!?  Dă oile pă poiană, să ne hodinim și să îmbucăm și noi ceva și ăsta micu. Vasile fluiera la ceilalți ciobani, să cârmească oile pe poiană, ajutați fiind de Țonțorel,  un cățeluș mic de întors oi, tare jucăuș și prietenos cu toată lumea. Era foarte flocos, cât era de mic, de nici ochii nu i se mai vedeau, și bătrân pe deasupra, săracu, dar încă făcea treaba bună. La un fluierat specific, sau la comanda: -Dă-te roată! arătândui cățelului direcția, acesta executa intocmai, cele cerute.

 

După o zi de mers, cu capul bălăngănind, în toate părțile, de parcă băteam tactul, după mersul iepei, adormit și obosit, înfășurat în scutece, așa cum se proceda pe atunci, cu pruncii până în jurul vârstei de 1 an, de parcă eram mai ceva decât mumia lui Tutankamon, copilul-faraon al Egiptului, am ajuns la stâna Zănoaga.

Așa aveam să cunosc, încă de atunci, la acea vârstă fragedă, pe Marele Străbun-Muntele, cel ce avea să-mi fie sfătuitor și protector ancestral, și  care l-am îndrăgit din prima clipă, mai ales, când rațiunea m-a ghidat și m-a făcut să înțeleg și să deslușesc încet, încet, mersul acestei vieți și câte puțin din tainele ei.

Muntele avea să-mi fie încă de pe atunci, prieten de nădejde și sfătuitor de încredere, îmi este și acum chiar dacă sunt la mii și mii de km. depărtare, căci, îl chem în minte, și îl simt aproape, ori de câte ori am nevoie de el. Slăvit să fi munte etern, căci tu mi-ai dat vlagă și știință, tu m-ai învățat respectul și mi-ai insuflat dragostea de neam și de glie străbună.                                                                                                                                                                                     Pe coasta ta, m-am simțit liber ca pasărea cerului, și am  hălăduit prin râpele tale, fugind mâncând pământul, atunci când vreun porc mistreț, apărea te miri de unde, sau  când ursul morocănos se ițea de după o tufă de jnepene, nemulțumit că-i stricam somnul de amiază.

Așa eram eu la vârsta copilăriei, cu părul blond, destul de lung, ce surorile mele, Cornelia și Melania,  mi-l împleteau; cu ochii schimbători, verzi, albaștri, căprui, după cum era vremea, sau starea mea sufletească, cu un fluieraș micuț, pus la cingătoare, de fratele meu Achimuță, flori de bujor și  de colț, puse la breteaua pălăriei de aba, ce o turteam cu un pumn, ca să beau apa rece ca gheața și dulce ca mierea, sătul de zbenguială prin golurile alpine, cu buzele roș-vinete de zmeură, afine, și frăguțele care le înșiram pe un pai, ce muntele mi le dăruia bucuros, apoi adormeam cu capul pe drobul cu sare, de unde lingeam împreună cu oile, sau pe mușchiul de turbă, moale ce se găsea din belșug la liziera pădurii, leăgănat de vântul ce trecea lin printre crengile brazilor, și în susurul domol al pârâului, ce se scurgea din ghețarul de deasupra stânii noastre, făcându-și loc printre jgheaburi și stânci, trunchiuri de copaci, ajungând până la urmă în vale, unde se scurgea în Boia, sau Râul Nebun, supranumit astfel datorită debitului mare de apă ce se strângea de pe versanți, împreună cu cioate sau resturi de lemne, rupând malurile albiei sale, până la vărsare în râul  Olt.

Îmi mai aduc aminte, cum, în stână, sau culcat pe cojoc, afară lângă oi, la lumina focului de seară, mâncam talmeș-balmeș, brânză de burduf în cocoloș pe jar,  alături de o bucată bună de pastramă uscată de oaie, apoi, îmi astâmpăram setea cu o înghițitură zdravănă de jintiță acră, ascultând poveștile și legendele ciobanilor, iar, într-un târziu, cu ochii obosiți, adormeam pe cojocul gros, până când moș Ene, atingându-mi pleoapele, îmi spunea încetișor: -Dormi copile!…; și totuși rămâneam treaz, cu încăpățânare vârstei mele fragede, până pela ora unsprezece noaptea, să urmăresc avionul, ce trecea regulat, sus de tot, dar nu așa de mult încât să nu-l pot vedea, ce venea de aiurea și ateriza cine știe pe unde…

-Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor… repetam  întruna, până adormeam: -Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor…

Așa era viața mea, pe atunci, cu simplitatea și arhaismul acelei epoci a copilăriei mele, când parcă totul era la locul lui, fără teama zilei de mâine, fără incertitudinea pe care astăzi o întâlnești la tot pasul.                                                                                                                              Toate aceste lucruri, au rămas o amintire vie în inima mea. Eu… am fost și Nică al lui Ștefan al Petrei, am fost și Darie, al lui Toader și al Ilincăi, dar fără botniță la gură. Poate, dacă nu plecam prin străinătățurile amare, nu aș fi devenit ceea ce sunt astăzi: un iubitor de patrie până la ultima celulă, ultimul atom al ființei mele.                                                                                                                                                                                                                                                 Poate că așa ești și tu, cititorule, dar cu siguranță pot să afirm că așa suntem cu toții, cei care ne-am născut și am crescut în satele de munte, căci viața frumoasă  dar foarte grea de trăit de pe culmile munților, ne-a făcut să prețuim țara și poporul din care facem parte, mai mult decât pe noi înșine.

 

Povestea continuă  …………………………………………

 

 

FIUL PĂMÂNTULUI


 

 

Aron Șandru

FIUL PĂMÂNTULUI

 

 

 

Dedic această carte, părinților mei Achim și Nichita Șandru, ce au trecut din această viață, la cea veșnică.

Cu adâncă prețuire și dragoste!

 

Prefață.

 

Dragă cititorule! Aceasta este povestea mea și a milioanelor de români, dezrădăcinați de glia străbună, plecați cu traista-n băț, slugi la porți străine, departe de tot ce ne este drag, departe de obcina natală și de familia ce am lăsat-o plângând la poartă, pentru un trai mai bun și pentru niște vise, ce de multe ori, s-au dovedit a fi, mai mult decât deșarte.

Pe parcursul acestei cărți, vei întâlni situații și întâmplări, de care și tu probabil ai avut parte, totodată străduindu-mă să reproduc cât mai fidel, tot ce am trăit, cu bune și cu rele. Nu îi voi lăsa deoparte nici pe frații noștri din țară, căci UNUL suntem cu toții, atât cei plecați, cât și cei rămași să se lupte și ei, cu viața de fiecare dată mai grea, mai anostă și fără de substrat, în care ne adâncim parcă de fiecare dată și mai mult, dar, speranța într-o viață mai bună, într-o continuitate a neamului nostru român, pe meleagurile moștenite din străbuni, ne face să luptăm pe mai departe, iar noi cei plecați în străinătățurile amare, ne vom întoarce pentru totdeauna în România, patria noastră și a neamului nostru de români, pentru că, NIMIC NU ESTE MAI BUN ȘI MAI SFÂNT CA LA NOI ÎN ȚARĂ,  binecuvântată de Dumnezeu cel Adevărat și Veșnic Viu, unde în marea sa bunătate și iubire față de neamul nostru străvechi, născut de la facerea lumii, a îngrămădit din toate câte puțin și încă mai mult pe deasupra, să ne ajungă cu prisosință, dar, noi, în ignoranța și în delăsarea noastră proverbială, am pierdut-o,  lăsând-o pe alte mâini, la alte neamuri, născute din colb de copite, fără să ne gândim măcar o clipă, că mâine copii noștri ne vor întreba: – Mamă, tată, am citit într-o carte veche de istorie, ce am găsit-o în casa părăsită a bunicilor, că România a aparținut nouă românilor, a fost a  noastră… -Ce le veți spune atunci? Nu am să dezbat pe larg aceste probleme, nu acesta este scopul acestei cărți, cum, nu voi lăsa nici tristețea să cuprindă paginile ei; nu asta este dorința mea, ci mai degrabă voi scrie întâmplările reale, ce s-au petrecut întocmai.

Totodată, din respect, față de cei cu care viața m-a intersectat până la această dată, nu voi folosi numele reale, atribuindu-le nume fictive.

Nu știu ce va ieși din această carte, nu știu cum va fi înțeleasă de tine, dragă cititorule.. la fel de bine nu știu cum va fi primită de criticii literari și de „monștrii sacrii” ai literaturii române; este prima mea carte. Poți fi dur și critic cu mine, dar fi drept și cinstit, căci te voi prețui și mai mult.

Dragostea de neam și de glia străbună, laolaltă cu ADEVĂRUL, CINSTEA ȘI DREPTATEA, sunt calități cu care Creatorul m-a înzestrat, de la conceperea mea, ca FIU AL PĂMÂNTULUI și tocmai de aceea pe parcursul acestei cărți, nu vei găsi fabulații și ficțiuni, ci doar întâmplări reale, petrecute de mine, și de cei pe care viața mi ia scos în cale.

 

Partea I

COPILĂRIE ȘI ADOLESCENȚĂ

Capitolul I

M-am născut în anul 1970, în  satul Găujani, situat în  istorica regiune intracarpatică a Țării Loviștei, din nordul județului Vâlcea, tărâm plin de legende și misticism, plină de frumuseți ireale, între masivele Parâng și Făgăraș, ce o înconjoară protector, străbătută fiind de râurile Olt și Lotru și de numeroasele râulețe, reci ca gheața și dulci ca mierea, ce șerpuiesc de-a lungul și de-a latul regiunii.

Această Țară a Loviștei, atestată documentar în anul 1233, este leagănul oamenilor străvechi, al Marilor Străbuni, născuți odată cu pământul, culminând cu   neamul burilor, din care a făcut parte  și străluminatul împărat Burebista, întâiul unificator al neamurilor geto-dacice.

În cartea Loviște Mirific Plai, aurorul (Inspectoratul școlar Rm. Vâlcea), scrie, amintind o legendă din străbuni, cum, regele Decebal, atunci când s-a retras după  ultima bătălie cu romanii, conduși de împăratul Traian (106 e.n), ar fi ascuns o parte din comori, sub albia pârâului Boișoara și în grotele ce au fost astupate cu stânci, ale satului Găujani, protejate de legăminte și blesteme cumplite, împotriva celor care s-ar fi încumetat să le fure.

Tot aici s-au ridicat și cnezatele lui Seneslau și Tihomir, tatăl lui Basarab Întemeietorul și ctitorul Țării Românești, cel care la înfrânt  decisiv la Posada, în apropiere de Perișani,  pe Carol Robert d*Anjou, regele Ungariei, pecetluind ființa Munteniei și implicit libertatea Țării Loviștei.

Povestea continuă…

P.S.: Accept o posibilă ofertă și colaborare, cu o editură din România.

.

Lumea în care trăim- un rezumat.


Pe zi ce trece, viața pe care am cunoscut-o cândva, în care moralitatea și buna cuviință, erau concepte sociale sănătoase, se va schimba total dacă nu vom lua ATITUDINE.
Să ne reântoarcem în trecut, pentru a enunța câțiva factori importanți și să aducem la lumină chestiuni, pe care unora dintre noi ni se vor părea neverosimile: Totul a început cu Thule, cea mai veche societate secretă.  Această societate secretă, este mai veche chiar decât francmasoneria, fiind premergătoarea tuturor societăților de acest fel. Această societate secretă, are ca blazon Soarele Negru, ce cred ei că se găsește în interiorul pământului. Făcând o corelare între toate acestea, mai știm că Lucifer- îngerul căzut, a fost alungat de divinitate, din cer, în interiorul pământului.
Acum știți aproape tot!
Problema estă că acel fost înger al luminii, este f. viclean și distorsionează (prin slugile sale), adevărul. Noi mai știm că sunt f. multe așezări în interiorul pământului, ce se spune că ar fi ale civilizațiilor trecute prin negura uitării și care s-au retras în interiorul pământului, dar probabil nu au nimic de a face cu problema de mai sus, însă s-a făcut în așa fel ca să nu se mai știe ce e adevărat și ce este fals.   Nu voi dezbate acum acest subiect.. o voi face într-un alt articol, special creat pentru acest tip de chestiune.
Am făcut această introducere, să vedem de unde încep toate. Thule, prin societățile secrete actuale, a creat conceptul de globalizare prin Noua Ordine Mondială (New Age), ce atinge tot globul, prin sistemul de tip caracațiță.
Știm că aceste societăți doresc crearea unui unic guvern mondial, ce poate controla mai ușor această lume; practic, planul lor este pe ultima sută de metri. Europa, prin crearea Uniunii Europene, intră și ea în această sintagmă.
Odată creată această „uniune” suveranitatea țărilor ce au intrat în această comunitate, nu mai există. Poate vă întrebați -și pe bună dreptate- de ce își doresc acești întunecați să facă aceste lucruri, pentru că ei doar au băncile și guvernele de partea lor, ce le mai trebuie? Păi, le trebuie puterea deplină; asta îi face pe ei să se simtă stăpânii lumii. După ce au obținut această putere, vor crea revolte socio-populare, atât între haplogrupul (poporul de aceiași etnie), ce locuiește în țara moștenită sau cucerită, cât și extra haplogrup, prin strămutarea acestora în alte țări -deja strămutarea musulmanilor din țările arabe pe teritoriul Europei creștine, arată acest lucru- tocmai pentru chestiunea amintită mai sus.
În același timp se va crea o singură „religie” pentru toți, căci nu-i așa? poporul unit mondial are nevoie de religie..
Această religie deja a luat ființă, cel puțin în actele semnate de ecumeniști, prin consiliul ce s-a desfășurat lunile trecute în Creta .. parcă, punând pecetea „religiei” lui Lucifer, Satan, Bahmotep, sau cum s-o mai fi chemând.., cu concursul papei catatolic- unul din anticriști actuali. Se dorește răsturnare valorilor și legilor creației- legi cu care au viețuit străbunii noștri, primii oameni ce au locuit pe Terra, noi urmașii lor și toți locuitorii de pe glob în genere. În schimb întunecații -slugile fidele ale îngerului căzut, vor aproba,motiva și încuraja și legaliza desfrâul, homosexualismul, violul, pedofilia, zoofilia și altele asemenea. Ura va înlocui iubirea, iar Cutia Pandorei o vor redeschide, lăsând să iasă din nou toate relele, ce se vor împrăștia pe tot pământul aducând groază mare și deznădejde cumplită. Atunci va apărea întunecatul înger căzut ca domn peste tot pământul. Domnia lui însă va fi de scurtă durată, căci Cel ce S-a jertfit pe sine, pentru a ne salva din moartea eternă, va apărea din nou și va sfărâma pe veci capul fiarei, alungându-l în osândă veșnică, ducând cu el pe toți cei care l-au ajutat.
Vi se pare o prostie crasă ceea ce am enunțat eu aici? Priviți mai atenți dragi prieteni, ce se întâmplă chiar în zilele noastre, pe tot mapamondul și probabil îmi veți da dreptate. De aceea se cuvine, ca păstrători de Lumină -Fii Lumini ce suntem, să respectăm și să luptăm, pentru a menține vechile valori și legi, ce Bunul Dumnezeu Cel Adevărat și Veșnic Viu- Creatorul nostru, al tuturor oamenilor, ni le-a încredințat pentru a trăi în pace și bucucurie, pe acest pământ bun și frumos, spre veșnică moștenire.

Autor, Aron Șandru.

TEHNICA VINDECARII CU ENERGIE UNIVERSALA


 

de Thomas Lee Jacobs

Nota: Practica Tehnicii de Vindecare cu Energie Universala poate mari cantitatea de Energie Universala dincolo de nivelul cu care era obisnuit practicantul. Tocmai de aceea e indicata practicarea in mod progresiv. In urma exersarii ar trebui sa simtiti o crestere a fluxului de energie in corp. Daca va simtiti rau sau suprastimulat reduceti durata practicii sau chiar intrerupeti folosirea acestei metode.

Aceasta tehnica va va ajuta sa va intariti sistemul imunitar ajutand astfel corpul sa lupte impotriva infectiilor. Esenta acestei tehnici este circuitul vindecator. Energia curge de la sine. Celelalte elemente descrise mai jos cum ar fi respiratia abdominala si intentia de a trimite energie si altor persoane sau fiinte vii sunt doar adaugiri la aceasta tehnica de autovindecare. Nu e necesar sa respirati in abdomen sau sa intentionati sa trimiteti energie si altora pentru ca aceasta metoda simpla dar profunda sa functioneze. Ele pot fi de folos celor care doresc sa-i ajute si pe altii in procesul de vindecare.

Ma ocup cu experimentarea utilizarii palmei deschise pentru accesarea energiei vindecatoare de mult timp. Mi se pare cat se poate de normal ca oricine doreste sa poata primi in acest mod cantitatea de energie de care are nevoie pentru a se vindeca. Folosirea palmei deschise in pozitie ridicata este intalnita in multe mudre din traditiile spirituale orientale.

Discutand cu Vinny Amador am aflat ca un ordin religios numit Johrei foloseste palma deschisa in vindecarile pe care le realizeaza. Acest ordin a aparut in Japonia in jurul anului 1920 si se pare ca-si trage radacinile dintr-un alt ordin spiritual care a aparut la sfarsitul anilor 1800. Din cate am inteles, practicantii Johrei nu folosesc in mod direct simbolurile energetice. Simbolurile pe care le folosesc sunt mult mai asemanatoare ca functii cu o yantra care atrage si amplifica energia vindecatoare acolo unde este desenat simbolul – altar, medalion, steag, etc. Practicantii Johrei nu folosesc tehnica asezarii palmelor pentru vindecare. Se pare ca au folosit totusi si aceasta metoda inainte de 1930. Mai tarziu insa au renuntat la ea si s-au orientat catre proiectarea energiei vindecatoare de la distanta catre pacient. Cei care sunt initiati in acest sistem parcurg o serie de sedinte “energetice” in timpul carora un maestru Johrei radiaza energie in camera folosind palma deschisa si ridicata. Astfel se deschid centrii energetici ai practicantului acesta putand accesa in mod liber Energia Universala. Aceasta practica nu este foarte diferita de Reiki-ul Usui Japonez unde se foloseste acordajul Reiju. In aceasta procedura nu se folosesc simboluri. In multe privinte, Johrei este foarte asemanator cu acordajul Reiki la distanta si cu tehnicile de vindecare la distanta unde nu se foloseste tehnica asezarii palmelor.

Un dezavantaj serios remarcat de multi practicanti Reiki este faptul ca folosirea palmelor pentru rezolvarea propriilor probleme de sanatate nu este intotdeauna de ajuns (n.tr.:Intrebarea care apare in aceasta situatie e daca acei practicanti au primit cu adevarat acordajele care sa le permita accesarea energiei?…). O alta problema care apare destul de des este dependenta practicantului de simboluri si nivele de initiere. Un practicant nou are tendinta sa alimenteze ideea ca fiecare nivel este asociat cu o capacitate mai mare de a accesa Energia Universala si cu abilitati vindecatoare mai mari. Acest lucru a cauzat aparitia conceptiei gresite conform careia o persoana nu isi poate rezolva singura problemele de sanatate ci are nevoie de ajutorul altor practicanti. Se pare ca ceva lipseste iar veriga lipsa este tocmai puntea de legatura dintre vindecarea prin asezarea palmelor si cea la distanta. Cu alte cuvinte capacitatea de a accesa o cantitate suficienta de energie pentru autovindecare fara ajutorul altor persoane.

Iata puntea! Aceasta tehnica nu foloseste simboluri. Cel ce o practica acceseaza energia pentru folosul personal dar poate alege sa o si trimita la distanta.

Cum se procedeaza:

Pentru a obtine beneficii de pe urma utilizarii acestei metode nu trebuie decat sa o practicati. Unele persoane pot observa imediat diferenta, in timp ce alte persoane au povestit ca nu au simtit nici o schimbare decat dupa doua saptamani de practica zilnica. Tehnica functioneaza insa din primul moment! Perceptia celui care o practica trebuie sa se schimbe. Cineva care a folosit aceasta metoda in mod constant a declarat ca nu a simtit deloc energia in timpul practicii. Totusi, aceasta persoana a observat o imbunatatire a problemelor de sanatate in urma practicii pe termen lung a acestei metode. Astfel incat ii rog pe incepatori sau pe cei care nu simt cu usurinta curgerea energiei sa fie rabdatori!

1. Asezati-va confortabil in capul oaselor (scaun, canapea, fotoliu, etc.) si ridicati mana dreapta cu palma deschisa si orientata spre inainte, cu degetele alaturate, lipite. Daca doriti puteti sa asezati cotul pe bratul fotoliului sau al canapelei sau puteti sa folositi cateva perne drept suport pentru cot.

2. Asezati-va mana stanga pe coapsa stanga cu palma in jos.

3. Atingeti cu varful limbii cerul gurii in spatele dintilor. Acest lucru deschide asa numitul Mic Circuit Ceresc. Nu indoiti limba foarte tare.

4. Respirati pe nas, usor, profun si fara sa va grabiti. Concentrati-va atentia intr-o zona aflata la aproximativ 5 cm sub ombilic. In aceasta zona se acumuleaza energia. In unele texte asiatice aceasta zona este considerata centrul fiintei omenesti. Nu e necesar sa folositi respiratia abdominala pentru ca aceasta tehnica sa functioneze. Este doar un ajutor pentru cel ce doreste sa se obisnuiasca cu metoda. De indata ce s-a stabilit curgerea energiei practicantul poate inceta sa-si mai concentreze atentia in zona abdomenului.

5. Ganditi ca energia iese din voi vindecand orice e viu. Aceasta etapa este o extensie a tehnicii de baza si nu e necesara pentru ca tehnica sa functioneze. Puteti alege deasemenea doar sa simtiti prezenta energiei si sa-i permiteti sa curga liber prin corp dupa ce ati realizat pasii 1,2 si 3.

Dupa cateva minute veti simti o crestere a nivelului de energie dincolo de ce erati obisnuit sa simtiti. Este indicat sa cresteti gradat durata practicarii acestei tehnici de accesare a Energiei Universale. Exista intotdeauna posibilitatea crearii unei reactii de vindecare/curatare in corp atunci cand accesezi o cantiate mai mare de energie decat cea cu care erai obisnuit. Tocmai de aceea e bine sa mariti durata dupa cum simtiti de cuviinta. Pentru inceput puteti incerca 3 tratamente zilnice a cate 10-15 minute fiecare. Aceasta tehnica poate fi exersata si stand intins pe spate. Nu trebuie decat sa va asezati palma stanga pe coapsa stanga si sa ridicati mana dreapta cu palma deschisa sprijinind cotul drept pe pat, canapea sau podea. Picioarele raman intinse si relaxate. Nu e obligatoriu ca genunchii sa fie ridicati. Puteti practica in aceasta pozitie atunci cand nu va simtiti prea bine. Celelalte etape ale tehnicii raman la fel.

Tehnica auxiliara pentru indepartarea energiei negative

Dupa incheierea Tehnicii de Vindecare asezati-va palmele una peste cealalta si apoi ambele pe zona pieptului. Incrucisati si picioarele sau cel putin apropiati-le pana se ating. Mentine-ti aceasta pozitie cateva minute sau atat timp cat va simtiti bine. Aceasta pozitie ajuta si ea la indepartarea energiei stagnate si va conecteaza la energia chakrei inimii acolo unde vindecarea poate continua la toate nivele subtile.

Aspectul dual al acestei tehnici este combinatia/puntea de legatura intre autovindecare si vindecarea la distanta. Folosind aceasta tehnica practicantul poate alege sa trimita energie catre tot ce e viu. Nu trebuie decat sa aibe aceasta intentie. Nu e necesar sa se foloseasca simbolurile. Asadar poate alege sa trimita energie vindecatoare catre cineva anume fie ca acel cineva se afla in aceeasi camera sau pe partea cealalta a Pamantului. Cand persoana vizata se afla in aceeasi incapere, aceasta trebuie sa fie asezata confortabil cu fata catre practicant la o distanta de aproximativ 1,5 m. Se executa tehnica de vindecare timp de 10-15 minute dupa care “pacientul” se intoarce cu spatele si se repeta procedura. Pentru a obtine rezultate in acest fel e nevoie de mai multe sedinte